Uite, îţi arăt o uşă.

Deschide-o!

Şi, te rog, ia-mi sufletul, aşa mic, speriat, indecis, cum e

şi ascunde-l acolo, la capătul scării.

Apoi, coboară tiptil, închide cu grijă uşa

şi PLEACĂ!

Ai tren la 23.35

Direcţia Vest

Heroina

Mi-am injectat heorina. Mi-au zburat capacele si turnurile. Mi-a fugit oastea, speriata de generalul dezlantuit. Au ars corturile de campanie si a exploadat praful de pusca. E prapad in tara.

Fidelii ma ameninta cu temnita. Imi tipa in urechi ca ma vor inchide. Pentru tradare. Pentru ca le-am promis pamanturi, mari, paduri indepartate si temple pentru a celebra vitejia lor.

Acum…Acum mi se revarsa prin vene heroina. Imi sta in cap. In inima. In stomacul intors pe dos. Acum in loc de sange imi curge Gangele cu apa lui infecta, inundandu-mi maruntaiele cu trupuri de indieni in asteptarea celei de-a saptea reincarnari.

- A intrat Venus in Peste – mi-a spus profetul. Mare cumpana in imparatie. Seceta, razboaie si foamete. Femei violate de barbari in piei de tigri. Copii luati in robie. Asta vrei?

- Asta vreau. Sa arda cetatea pana la temelii. Sa ia tot ce am vanat ani la rand. Sa ne ia femeile, curve descreierate. Sa ne inrobeasca copiii incestuosi. Sa ne curete sangele. Si apoi sa fie lumina. Vreau lumina.  Peste ruine si pamant crapat de arsita. Peste cortul meu de conducator de osti. Peste mine. Aproape mort, inghitit de oceanul pe care il adapostesc.

Lasati-ma cu doza mea. Altfel va ard de vii. Fara a astepta barbarii.

Dumnezeu

In dimineata in care m-am trezit si am simtit ca sunt Dumnezeu, mi-am facut o cafea. Apoi m-am asezat pe scaun si m-am gandit ce as putea face daca tot sunt Dumnezeu. Si am tras din tigara. Dumnezeu fumeaza. Si Dumnezeu bea, pana intra in sip, vorba fetei cu parul negru care adusese toti dracii pe Pamant. Si Dumnezeu vrea. Dumnezeu arde, sus, cu muntele Elbrus in fund, inconjurat de vulcanul dezlantuit. Dumnezeu merge la dansuri, sambata seara, trecand pe langa fetele din satul vecin, parfumate si machiate ca inainte de ultima batalie pentru Troia.

Dumnezeu le poate pe toate. El isi poate acorda o insula langa Wallis si Futuna pentru a-si petrece acolo zilele tihnite cand va iesi la pensie. Dumnezeu ara pamantul si creste varza. Dumnzeu fumeaza iarba pana isi incetoseaza de fum toate drumurile care duc pana la El. Dumnezeu vrea liniste.

***

In dimineata in care m-am trezit si am stiut ca sunt Dumnezeu, am scos din dulap sandalele, de pe timpul Arcii lui Noe, mi-am ras capul, privindu-ma in ochi, disperata in asteptarea Dalilei, mi-am acoperit corpul, flamand si insetat si am iesit in strada. Ca sa ma vada toti. Cat sunt eu de Dumnezeu. Cum le stiu si le pot pe toate. Cum pot decide cine pe cine sa iubeasca si cine pe cine sa ingroape. Sa ma urmareasca cum ma opresc la un colt de strada si impart iertari. Cum impart mila, sarind peste unul sau peste una, cum ma joc cu nebuna cea roscata care isi inchipuise si ea candva ca imi poate uzurpa tronul. Las’ sa simta pe piele ei ce simteam eu atunci cand s-a gaurit cupola Universului si nu aveam unde ma adaposti de ploaie. Las’ sa se tavaleasca si ea in tarana cum o faceam eu cand navalise cuceritorii si mi-au dezgolit trupul si mi-au scos sufletul pe un varf de sulita pentru a-l renega, pentru a ma convinge ca eu nu sunt eu si ca varful meu de munte nu e decat o gramada de vata. Da, de aceea ca si Dumnezeu se supara. Si poarta pica.

***

In dimineata in care m-am trezit si am inteles ca sunt Dumnezeu m-am gandit ca ar fi bine sa fie dragoste. Si ca a venit timpul sa-mi culc demonii.

Daca?

- Daca ai sti ca intr-o seara, peste ani, acest om se va intersecta cu tine, plictisit si blazat, bucuros sa-ti evite privirea care cauta, i-ai da azi o sansa? Daca ai sti ca maine dimineata el, stingher si strain, cu ochii goi, va uita de ce voi doi stati la o masa, in zori de zi, impartind acceasi nedumerire a noptii care a ramas in urma? Ai spune azi da? Chiar daca stii ca vor trece zile si nopti in care tu iti vei exaspera amicile cu numele lui? Chiar daca stii ca nimic nu va mai fi…Nici zi, nici noapte, nici da, nici ba…si ca unicul tau interlocutor va fi Dumnezeu…I-ai spune da?

- Da. I-as spune da. Si peste ani i-as spune da. Si nu as cauta raspunsuri. Si nu as pune intrebari. Si i-as numara liniile din palma si firele din barba. I-as lua suvita de par dintre ochi si nu as cauta sa inteleg. Si nu as incerca sa-l tin. Nici sa scot din el promisiuni. Nici sa inventez reprosuri sau sentimente care nu au existat. Si nu i-as povesti ca am ars luni la rand. Ca traiam cu o flacara in pantec, care imi mistuia esenta mea de femeie si mi se ridica la creier. Si ca noptile vorbeam doar cu Dumnezeu. Si ca intr-o zi mi-a trecut. Focul s-a stins pe neprins de veste. A ramas doar un jaratec. Care mocneste. In asteptarea lui.

Singuratate

Ea puse atent pe masa lingura de lemn. In cratita fierbea gaina trimisa de la tara de un om, numele caruia figura intr-o adeverinta de nastere.

Casa era pustie. In afara de mirosul de fiertura, nimic nu amintea ca in cei 56 de metri patrati locuieste cineva. Aerul era greu, imbibat cu naftalina si praf din aripile moliilor uscate. Dulapurile erau pline cu blanuri carpite din animale moarte. Cand bunica ei a gasit de cuviinta sa plece in lumea celor care nu cuvanta, in plina criza economica, parintii adusese aceste resturi de viata glorioasa de sotie de presedinte de colhoz, in oras, gandindu-se ca le vor putea vinde. Criza a trecut, dupa ea a trecut si cea de-a doua criza, blanurile, insa, asa si au ramas ticsite in dulapurile intinse de-a lungul peretului din antreul apartamentului.

De ceva timp – mai exact de cand a ramas singura intr-un spatiu care ii era ostil- ea s-a imprietenit cu aceste creaturi pufoase din dulapurile in care se acsundea candva in timpul jocului “de v-ati ascunselea”. Nu mai intelegea nici ea ce o apucase – nevoia de un animalut viu si receptiv, pe care nu si-l putea permite sau dorul de sanul moale si cald al bunicii. Celeilalte bunici. Celei care nu a fost sotie de presedinte de colhoz si de la care nu a mai ramas nimic.

Serile, cand se intorcea acasa si singuratatea era unica mancare din frigider, ea deschidea usile dulapurilor si se lasa, pe rand, peste blanurile moi. Mirosul de naftalina o asurzea, exact asa cum, atunci cand era mica si inchidea ochii, lipsa vederii ii lua mirosul. Intre cuierele pe care atarnau bucatele de rozatoare jupuiate, cusute pe  captuseala din materiale sintetice, care aduceau a satin, ea gasea campul de floarea-soarelui pe marginea carui, intr-o amiaza de vara, era parcata Lada tatalui sau. Ea era blonda, tunsa baieteste, cu o rochie care lasa sa se intrezareasca dunga de jos a chiloteilor.  Avea 4 ani. Floarea-soarelui era de doua ori mai inalta decat ea, fetita in sandale galbene. In acea zi a invatat doua cuvinte in bulgara, pe care niciodata nu si le putu aminti.

In alte seri, cand plicitiseala i-o lua pe dinainte si uita sa-si lase papucii la intrare, ea deschidea usa primului dulap si se aseza atent pe marginea lui. In spate simtea atingerea bunicai. In urechi auzea cum ea o tachineaza “Vezi cum duci borcanul cu smantana…Ia seama sa nu-l strici”. Bunica, cealalta, de la care nu ramasese decat ecoul in urechi si atingerea moale in crestet, luase cu ea totul, inclusiv campul cu floarea-soarelui si Lada de la marginea drumului.

Inchise ochii. Pleaca la mare. Orasul ramane in urma. Varfurile degetelor sint deja sarate. Simte cum baietelul, cu parul drept si aspru ca peria, o pisca pe ascuns. E fratele sau. Cu el impartea intotdeauna bancheta din spate a Ladei. Si camera. Si ciocolata. Si bataile de dupa – amiaza. Si chiar unele visuri.

***

La usa suna cineva. Ea nu deschidea niciodata. Nu astepta pe nimeni. Cei care vor avea nevoie de ea, o vor gasi oricum.

Omul de dupa usa, obranznic, insistent, impertinent si vadit dobitoc, isi lipise degetul de sonerie. Si uitase sa-l si-l ia. Deschise.

Dupa usa statea tanti Clava, sau, cum ii ziceau vecinii, Clavdia Kirilovna. Unii mai traiau pe timpul blanurilor. Imbracata in cei mai buni pantaloni de casa, care de fapt erau pantaloni de la pijama, Clavdia Kirilovna se pornea la magazin. Sau la Lidia Ignatievna, fosta invatatoare de franceza.

- Buna seara, Lenuta. Ai venit de la lucru?

- Buna seara, tanti Clava…am venit, am venit…

Lenuta nu lucra de 3 luni deja. Aceasta informatie, insa, era inutila pentru vecinii care au o parere despre orice. Inclusiv despre colaiderul din Elvetia.

- Te cauta azi cineva…Cineva… – a repetat tanti Clava, cu surasul cela pe care si-l afiseaza femeile trecute de 60 cand vorbesc despre sex.

Lenuta nu intelegea. De fapt, nu – ea nu vroia sa inteleaga. In viata orice are o explicatie. Orice, in afara atingerii in crestet pe care i-o aplica saptamanal bunica ascunsa in dulap. Aceasta, insa este altceva. Din alta lume. Din alt dulap.

- Da…si?

- I-am spus sa treaca mai tarziu. I-am spus ca lucrezi pana la 6 si ajungi acasa dupa 7. Asta daca nu mergi la magazin…Dar, m-am gandit ca azi nu treci pe la magazin. E luni, cred ca ti-a ramas mincare de ieri.

- Da, bine, merci. Pa.

Lenuta inchise usa si luneca cu spinarea pe ea, pana simtise cu fundul parchetul umed. Ei aveau parchet in fata usii. Bunicul fusese presedinte de colhoz si deputat in Sovietul Suprem. Ei au avut candva de toate. Din toata splendoarea trecuta ramasese doar ea, blanurile si parchetul uzat. Singuri pe lume.

Ea inchise iar ochii. De cealalta parte, dupa irisi, erau toti ei. Cei dragi, cei scumpi. Toti cei care nu au incaput printre blanuri sau cei pentru care dulapurile erau prea mici. Aranjati in rand, ca niste soldatei ai sperantei, cu arma iubirii pe umarul stang, ei ii asteptau comanda. Ea tacea.

***

Omul care o cautase, dezertase demult. Luase cu el arma si hartile inimii ei, sarise gardul si disparuse in desertul arid al sufletului sau. Ea era in drum spre Guatemala. Vestea nu a surprins-o. Toti pleaca intr-o zi. Mai ales de la ea.

Tatal a fost primul barbat care a parasit-o. El a plecat intr-o noapte de primvara, cand ea inca nu stia cum e sa te trezesti dimineata si sa te simti inutila. Acum el ii trimitea cu obstinenta in fiecare luna, in prima zi a ciclului, cate o geanta cu nuci, carne si vin. Lenuta fierbea gaina si o scotea in fata blocului langa tomberon unde se adunau maidanezii cartierului. Vinul il scurgea in chiuveta din bucatarie. Nucile erau mancarea ciorilor. Ea nu mai avea puteri sa-l urasca. Dar nici sa-l ierte. Asa cum nu mai putea gasi forte sa-l lase pe soldatul disperarii ei sa-i intre iarasi in viata. In bocanci plini de noroi, cu capul ras si provizie in rucsac. Desi ar fi vrut atat de mult, incat ar fi iesit la balcon si l-ar fi strigat. Ar fi urlat ca un lup la luna, doar s-o auda. Dar nu…Nimeni niciodata nu se intoarce. Asa a invatat-o bunica.

Ea se ridicase. Aranjase frumos papucii intre usa si primul dulap. In casa trebuie sa fie curat. Bunicai i-a luat doua veri s-o invete. Intrase la bucatarie, inchise focul. Gaina era deja fiarta.

***

Cat e de bine s-o ai pe bunica alaturi. Vesnic.

Ce s-ar face ea fara campul de floarea – soarelui ce incape intr-un dulap? Cum ar trai fara fetita blonda in sandale galbene? Dar fara baietelul cu parul ca peria? Ce i-ar spune ostii sale, care ii asteapta comanda, ascunsi dupa irisi, daca ar sti ca a ramas singura? Singura pe lume.

Linia vietii

Daca mi-ai da mana ta, ti-as citi in palma drumurile facute ca sa ajungi pana la mine. Ti-as numara cararile sufletului pe care le-ai alergat ca sa fugi de ispite, de femei cu par de foc si de oameni spini, pentru a gasi  camaruta mica, cu lumina putina in care eu te astept cuminte, rezemata de usor, impletindu-mi varfurile cositei.

Daca mi-ai da mana ta, ai sti ca nu mai ai pentru ce bate drumurile de tara, care ti-au uzat talpile papucilor si te-au facut morocanos din lipsa de conversatie. Or, un fir de iarba iti vorbeste cat iti vorbeste, dar, cu timpul, isi vede si el de treaba lui.

Daca mi-ai da mana ta, ai simti cum imi bate inima. Calm, ritmat. Am antrenat-o ani la rand, am tinut-o in lesa, am lihnit-o de foame, asa incat sa uite gustul hranei si sa nu mai ceara nimic. Am invata-o sa taca cand te vede trecand.

Daca mi-ai da mana ta, mi-ai citi liniile vietii cu palmele tale de om care a uitat drumul acasa, de frica sa nu se piarda.

Decembrie

Violet, violent. Ea incearca sa gaseasca diferenta dintre aceste doua cuvinte despartite de linia orizontului.

Candva ea stia sa prinda cuvintele din zbor, sa le simta culoarea cu degetele, la o simpla atingere. Carte e verde. Verdele e ca si catifeaua. Rochie e visiniu. Visiniul e moale si subtire, ca pielea de pe fata unei femei imbatranite. Casa e alb, fericire e galben, imn – rosu aprins.

***

De o saptamana ea doarme pe canapea. Imbracata. Cu ochii innegriti de la creion. Nelinistea o maninca pe dinauntru, de parca carii, dupa ce s-au indopat cu orologiul lasat mostenire de strabunicul, fost chiabur, s-au mutat in maruntaiele sale.

Violet. Violent. Doua cuvinte ce stau aninate de ea, ca doua rufe falfaind in bataia vantului pe sarma din fata casei.

“Cine nu stie sa astepte, nu stie sa iubeasca”- auzise aceasta fraza la statia de troleibuze de langa casa, intr-o seara de vara, cand pierduse sirul zilelor in care doar un singur cuvant avea culoare si textura. Asteptare. Albastru, satinat.

Trebuie, trebuie sa astepti. Inca putin. Putin de tot.

Cineva i-a spus intr-o zi ca asteptarea nu are rost. Ca asteapta doar cei slabi si prosti. Sa mearga sa ia ce-i al ei.

Dar, ce e al ei?

Ea nu vrea sa ia. Ea vrea sa dea.

***

Cand ii traia bunica, la ea veneau in fiecare seara vecinele. Temele lor preferate erau clostele cu pui si Martorii lui Iehova, care cica dormeau imbracati in asteptarea Judecatii de Apoi. Si ea de o saptamana asteapta Judecata de Apoi.

Cuvintele isi schimba culoarea in timp. Asteptare devenise negru si viscos ca smoala. Se lipise de ea. Ca si rucsacul purtat de nebunii care se pornesc sa faca inconjurul lumii pe jos. Daca i-ar place comparatiile romantice, s-ar gandi ca seamana cu un inger cu aripile pline de smoala, care nu-l mai pot ridica in ceruri si pe care le taraie din urma, la fel cum un maidanez taraie o carpa gasita la gunoi, imaginandu-si ca are o comoara.

Daca ar fi mai tare de fire, mai extravaganta, mai disperata, s-ar duce si s-ar culca sub un gard, asa cum vroia sa faca mama ei, in clipele in care intelegea, mai bine ca in alte zile, ca singura cu doi copii nu mai trebuieste nimanui.

S-ar face una cu pamantul.

Ar ramane ca o stana de piatra la intrarea in parc prin care trec in fiecare dimineata copiii in drum spre scoala. Baietii vor alerga, vor impinge fetele din spate, acestea vor sari prin parti, pitigaind taios si lovind in ei cu ghiozdanle roz. In toata galagia si zarva creata in jurul ei, ea nu-si va mai putea asculta gandurile.

Gand – gri si moale ca vata.

***

Dimineata de miercuri nu anuntase nimic bun. Cerul laptos, de noiembrie, ii amintea de iarna petrecuta in estul Angliei, unde se exilase dupa o dragoste pe care si-o inventase singura intr-o dupa-amiaza de primavara, intorcandu-se acasa dupa ore. Era ultimul an de facultate. Gasise un baiat eminent, care vorbea sapte limbi si rezolva ecuatii din mers.

Idila durase sase luni, in care invatase trei cuvinte in albaneza, aflase ca Transnistria are valuata nationala si simtise pe pielea sa cum e sa fii parasita de un premiant. Peste trei luni plecase.

Acum, dupa 12 ani de la acea iarna atomica, cu gust de bere englezeasca si transpiratie ce aducea a fish’n'chips, ea statea singura in fata geamului, cu blugii ponisiti, care de o spatmana erau si haina de zi si pijama, rugumand o felie de paine neagra. Era fericita. Dragostea s-a intors acasa.

***

Violet, violent.

Dragoste – violet, elastic.

Dragoste care intoarce pe dos. Palmuieste. Injura. Promite. Innebuneste. Pleaca trantind usa. Tace. Revine. Cuminte. Senina. Timida. Violenta.

Iunie

Intr-o seara de iunie o parte din lumea ei se scurgea pe peretii unui apartament cu podul inalt, asemeni suvitei de ulei ce se prelinsese din cutia de sardine sub intrerupatorul din coridor. Asta se intamplase cu cateva zile in urma, cand crezuse ca mana care tinea cutia cu resturi de peste, va putea stinge si lumina. Atunci nici prin cap sa-i treaca ca viata ei ar semana cu acea dara de ulei.

La cativa centimetri, pe peretele rece, acoperit cu un tapet de pe timpul gloriosului Brejnev, se scurgea si corpul ei, sleit de tusea care nu o lasa de cateva saptamani si de dragsotea care o chinuia de un an bun. Ar fi vrut sa poata muri in clipa ceea. Simplu. Ca sa nu mai trebuiasca sa inventeze o alta viata.

In fata ei sta un om asezat pe podea. Cineva care priveste calm, cu ochii mari si intelegatori, cum o femeie isi scoate sufletul la mezat si e gata sa-l vanda pentru cativa gologani. Acesta era el. Cel care nu mintea, nu bea, nu umbla la curve. Cel perfect. Frumos. Destept si intelept. Cel care a anuntat-o in acea seara de iunie ca n-o mai iubeste.

Daca s-ar putea sa stingi viata, asa cum stingi lumina. Cu o miscare a degetului. Cele trei grame de constiinta ramasa ii sopteau, insa, ca nu, viata continua, draga mea, de la dragoste inca nimeni n-a murit. In orice caz, nu de moarte subita.

Omul prezent in camera, cu o voce aproape parinteasca, i-a propus sa se culce. Dimineata gandurile sunt mai clare, viitorul mai luminos si tusea mai putin violenta. S-a intins pe pat, a dat plapuma la o parte, facandu-i loc celei pe care visa candva sa o poarte in buzunarul de la jacheta, ca pe o basma de matase, atat de draga ii era. I-a spus sa nu planga, sa nu-si faca griji, se mai intampla si din astea in viata, ca nimeni nu stie, poate peste un an vor dormi iarasi pe aceeasi perna, tinandu-se de mana.

Cum poti sa-l urasti?

***

Corpul ei devenise inutil. Ca o sticla goala. In locul dopului de pluta, ramasese o aschie ce se lipea staruitor de ultimile picaturi de lichid, care fusese candva sufletul sau plin de vlaga.

Ce poti face cu un volum gol? Il poti misca dintr-o parte in alta. Poti vedea prin el. Il poti umple cu ceva. Il poti sparge, apucandu-l de gat si izbindu-l cu violenta de radiator. Sau poti impinge in el, cu putina forta, o inima. Mai mica, sigur, decat cea care fusese si se uscase. Dar, decat nimic…mai bine o inima de pasare.

***

Cineva spune ca femeile sunt multifunctionale. Ca ar putea vorbi la telofon si invarti cornulete umplute cu dulceata in acealsi timp. Nu stiu, nu le-am vazut.

***

Intr-o seara de iunie, trecand prin centrul orasului, m-am oprit in fata unei case, din cele cu podurile inalte si pervazurile late, sa mai trag cu ochiul cum traieste lumea. Intr-o camera cu tapet inflorat, pe peretele fara mobila, se prelingea o dara ce stralucea timid in intunericul din jur. Langa ea, se scurgea si corpul unei femei, care n-a stiut sa fie mulctifunctionala. A stiut doar sa iubeasca. Cu ambele emisfere. Si cu mainile puse pe inima.

Iarna

Femeile pleaca iarna. Dupa-amiaza, intre spalatul veselei si stransul rufelor de pe franghie. Sau dimineata devreme, inainte ca cei ai casei sa se trezeasca si sa vada nelinistea din ochii lor. Iar daca barbatii pleaca la o alta femeie, femeile pleaca, de obicei, sa se gaseasca pe ele insele.

Dupa ani de neiubire, de anemie sentimentala, de liniste sufleteasca molateca si nopti caldute in care gandurile fugeau de la “ce mai face oare baiatul cela cu care avusesem o aventura in anul 3 de facultate” si “cat mai are oare”, plecarea, ce nu fusese niciodata o evidenta, devine o necesitate acuta. Ca si necesitatea vitala de a inspira si a expira si de a impinge copilul in momentul nasterii.

Femeile isi strang valiza absente. Toate aceste haine care au fost adunate de-a lungul anotimpurilor, nu mai au nicio valoare, decat valoarea sentimentala a anilor petrecuti langa un om care demult a incetat sa mai stranga roiuri de fluturi in burta, doar prin simpla sa prezenta. Bluza pe care o poarta la fiecare a doua zi de nastere a prietenilor de familie, rochia gri, purtata deja la trei nunti la care au fost invitati, paltonul de iarna, cumparat inca in timpul cand faceau dragoste de trei ori pe sampatana. Atat de demult. Acum ea nu-si mai completeaza “garderoba” cu piese mari, deoarece trebuie sa-l imbrace pe el. El, care a fost promovat.

Femeile ies din casa incet, vinovate. Dupa usa nu le asteapta dragostea vietii lor, pentru care ar fi in stare sa lipeasca cu banda adeziva gura lumii sau sa-si astupe cu un dop de beton gaura din suflet. Valiza e prea grea, umpluta cu obiecte cumparate in graba in ultimile zile inainte de plecare, cand dorinta de libertate si recunoastere n-a putut fi innabusita de grija pentru bugetul familiei; drumul spre noua destinatie – prea lung, ca si orice drum neplanificat. Desi ani la rand a trait in umbra duminicilor lancede, cand nu avea nimic mai interesant de facut, decat sa gandeasca o viata mai buna pentru fata cea tanara care mai traia timid intr-un colt luminos al sufletului ei.

Femeile pleaca iarna. Cand vremea e nemiloasa si zapada se transforma in glod. Cand trebuie sa supravietuiesti Craciunul pentru a ajunge la primavara. La primavara.

Vara

Barbatii pleaca vara. Isi fac bagajele, ajutati de cele pentru care au jurat dragoste pana la gura gropii. Isi aranjeaza frumusel camasile si tricourile capatate in timpuri mai bune – cand ea era mai zvelta, radea mai des si ii baga, impromptu, limba in gura, gadilindu-i gingiile – isi pun chitara langa valiza, boxele in rucsac si castile in urechi.

Barbatii, daca pleaca, se intorc acasa la mama. Chiar si cei de 45 de ani. Inapoi sub aripa protectoare, in culcusul caldut si confortabil, pe care ea n-a stiut sa-l reproduca.

El vrea sa creeze. Iar un creator nu vine seara acasa cu punga umpluta cu paine, chefir, ceapa, patrunjel si marar. Un creator nu mananca bors si cartofi cu carne. El se alimenteaza cu raze solare.

***

Femeia e derutata. I-a strans grijuliu lenjeria, ca pentru ultimul drum, si l-a intrebat daca are nevoie de un stergar de baie. Ea isi face griji.  Va manca corect acolo? Va avea schimburi suficiente? Isi va lua doza zilnica de polivitamine? Pentru ea, el ramane o extensiune logica a corpului sau. Indiferent de motivele plecarii. Indiferent de initiatorul ei.

***

Barbatul vrea libertate. El cauta relatii complicate, care i-ar oferi posibilitatea sa se complaca in suferinta unei iubiri neimpartasite. Cu o alta, mai tanara, mai supla, mai deschisa. Care sa nu miroase a terci de gris si a pireu din dovlecei.

***

Femeia plange. S-a intamplat sa fie destul de neinspirata s-o faca fata de el. Dar, ce mai conteaza? Ea stie ca viata fara el va continua si ca, poate, va fi una mai linistita. Mai imbelsugata chiar. Femeia va regasi in ea o forta creatoare despre care a uitat in ultimii ani de terciuri, pireuri, camasi calcate, seri petrecute in angoasa si partide de amor in timpul carora se uita fix la crapatura de langa geam. Era insuportabil.