Eu as putea… sau de ce razbunarea se mananca rece

Eu as puta scrie pe toti peretii adevaruri pe care tu nu trebuie sa le stii.

Eu ti-as putea tipa in fata nume pe care tu le cunosti. Iar eu le cunosc mai bine.

Eu ti-as putea spune a ce miroase omul cu care tu acum dai mana. Si ce gust are.

Eu as putea inchide ochii.

Eu as putea sa-mi astup urechile.

Eu as putea sa tac.

Si sa ma fac mica. Cat soricelul care si-a facut casa in peretele bucatariei tale.

Dar nu…Eu voi iesi acum din casa. Imi voi cumpara tigari.

Eu nu am fumat de doua zile. A venit timpul.

 

 

 

Eu nu…sau unde eram cand a murit Mos Craciun?

Eu nu voi aprinde luminitile de Crciun. Au ars toate becurile.

Eu nu voi scrie poezii. Nu vreau sa-ti fac concurenta.

Eu nu voi vorbi despre dragoste.

Eu nu voi publica fotografii cu noi fericiti. Sau goi. Sau tinandu-ne de mana. Cuprinzandu-ne. Susotindu-ne. Zambind in vant.

Eu nu voi afisa statusuri. Relationale.

Eu nu voi intreba.

Eu nu voi povesti.

Eu voi evita orice subiect ce ar putea aprinde chibritul.

Eu nu voi rosti nume.

Eu voi uita. Voi face ignore, skip, next.

Eu nu voi cauta sub brad.

Eu nu voi astepta feed-back.

Eu voi continua sa fiu. Azi.

***

Pe noi ne-au amagit. Mos Craciun a murit. Odata cu porcul taiat anul trecut.

Iza si fata transparenta

Copilul a adormit langa ea. Fruntea i se acoperise cu picaturi de transpiratie. In casa era atat de frig, incat ei dormeau impreuna deja a doua saptamana. Impreuna le era mai cald. Si apoi, nu trebuia sa se gandeasca prin somn daca cel mic ingheata, e dezvelit sau daca plapuma cazuse. Asa se simtea o mama grijulie. Careia ii pasa.

Ei intotdeauna ii pasa. Chiar si in zilele in care copilul dormea singur si i se intampla sa se trezeasca dimineata dezvelit si bocna. Doar ca ii pasa altfel. Nu cum o invatase mama, vecinele, cartile si emisiunile care o faceau sa se simta un monstru. Un monstru ridicol.

***

Iza se ridicase din pat. Pasise peste copilul infofolit intr-o vesta de lana si acoperit cu o plapuma din puf de gasca si se indreptase spre baie. Astepta aceasta clipa de cateva zile. Nu ca nu ar fi fost apa si Iza nu se spalase de vineri sau ca frigul o impiedica sa se dezbrace si sa se bage sub ploita din care apa curgea fara nicio graba. Nu. Iza punea la cale o baie in intuneric.

***

Auzise de la o cunostinta, revenita recent in oras dupa o absenta de cativa ani, ca baia pe intuneric face miracole. Tanara femeie, rasa pe cap, numai piele si oase, dar atat de luminoasa, incat aveai impresia ca daca ai vrea s-o atingi mana s-ar pierde in moliciunea  transparentei, o intalnise la coltul strazii centrale, o cuprinse si ii dase lumea peste cap.

Iza demult vroia sa-si puna sub pat o bomba cu ceas. Vroia sa-si faca tandari camera pentru care nu ea alesese mobila, sa vada perdelele din organza topindu-se, covorul sintetic rupt in bucatele si arzand la foc mare. Iza nu vroia sa lase nimic din existenta sa de fata cuminte, cu un copil adus mamei in poala, pentru care a trebuit sa-si inchida obloanele mintii si sa se multumeasca cu o viata decenta, intr-un orasel in care la amiaza simteai intre dinti praful strazilor vesnic in reparatie.

Fata transparenta o duse conspirativ intr-un local afumat, unde ele se cunoscuse intr-o seara de toamna tarzie, o asezase pe scaun si comandase doua beri. Blonde, slabe. Fara gust, precizase ea chelneritei imbracate in costumul national al unei Bavarii imaginare.

Iza privi visator bulele care dansau in sticlele de bere. Fata din fata ii era foarte draga, desi o vazuse doar de trei ori. Straniu, se gandise Iza, se intampla sa cunosti oameni o viata intreaga si nici sa nu le simti prezenta, pe cand altii, cunoscuti abia alaltaieri, reusesc sa-si sape un loc in inima ta si sa ramana acolo, la caldut. Fata transparenta avea ochi care straluceau. Si speriau. Oamenii cu focuri de artificii in ochi intotdeauna sperie. Deoarece fericirea sperie. Libertatea sperie. Bratul de lalele cumparat cu un gest simplu de la o matusa – sperie.

Iza o cunoscuse intr-o seara de noiembrei, acum patru ani, la o intalnire organizata de un grup de straini care se plictiseau in oraselul lor si au decis sa adune cativa tineri imprejurul unei mese pentru placerea conversatiei. Pe atunci fata transparenta nu era deloc transparenta. Ea avea parul lung, corpul bine facut, minte agera, gura libera. Iza, intotdeauna retinuta si ezitanta, s-a napustit asupra tinerei femei ca asupra unui colac de salvare. A abordat-o direct, asa cum fac toti timizii in situatiile de criza. I-a pus o suta de intrebari, s-a aratat foarte interesata de calatoriile pe care le facuse si de munca ei de om al artei, care ii aducea un venit neasteptat de frumos. Iza era salvata. Seara era salvata. Iza a vorbit cu cineva. Nu asa cum se intamplase acum 15 ani cand a fost invitata la o petrecere de adolescenti si ea a tacut toata seara. Toti o intrebau ce s-a intamplat. Iza tacea. Nu stia ce sa spuna. Nu stia cum sa deschida gura. Acum era altfel.

La a doua lor intalnire, la un interval de o saptamana, Iza incheiase seara la noua sa cunostinta acasa. Fata transparenta, care nu era inca transparenta, inchiria un apartament minuscul, cu o bucatarie in care doi oameni incapeau doar in picioare si o cameruta in care gaseai tot de ce era nevoie pentru o viata de om modern: un pat, un fotoliu, o masa cu un calculator  performant, un televizor, un dulap si o planta mare. Ele s-au intins pe jos, au deschis o sticla de vin si au tras din tigara. In casa tinerelor femei artiste intotdeauna poti sa fumezi. Pe pat, ca un enorm urs de plus castigat la Luna Park, era asezat unul dintre cei mai frumosi barbati din care vazuse vreodata. Un brazilian blond. Cu dintii mari si albi. Cu vorba moale. El povestea „Scufita rosie” in portugheza, iar ele isi impartaseau ca nici cel mai bun sex nu ar putea inlocui vocea acestui blond care  impletea cuvinte  gustoase, de parca ar fi impletit cosite unei femei.

A treia oara se intalnise la Iza acasa, cand mama luase copilul pentru o plimbare. Era deja iarna, inainte de Craciun. Fata transparenta venise cu o plunga plina cu alcool si un american ratacit in drumul lui spre India. Iza i-a hranit cu bors rosu, i-a descurcat traseul si gandurile americanului si i-a urat drum bun. Cand au ramas singure, fata transparenta i-a spus ca pleaca. Ca a venit timpul sa dezerteze camera in care incapea o viata de om si chiar si o viata de planta. Ii inmanase sticlele de gin, whiskey si rom, facand-o sa promita ca le va bea cu cineva care merita. Tot in acea seara, Iza a auzit pentru prima data ca visele se implinesc. Daca vrei. Si daca te uiti in oglinda gandindu-te ca totul deja a devenit realitate.

***

Acum Iza privea prin paharul de bere la frumoasa fata transparenta care scosese pe masa o foaie de hartie pe care ii desena linia vietii sale. Iza va trai mult. Nu va avea cumpene. Si totul va fi exact asa cum ea isi doreste.

Dar, ce-si doreste ea? In afara de pace pe pamant, roada buna in tara si un PIB in vesnica crestere? Dragoste, bani? Dinti mai frumosi? Doua marimi mai mari la sutien si o geanta din piele intoarsa? Nu… astea pare-se poti sa le capeti cu bani. In afara de dragoste… Evident.

Fata transparenta ii oferise remedii pentru orice tip de vis anemic: vis anemic de primavara, vis anemic de toamna, vis anemic de iarna petrecuta intr-un apartament neincalzit, vis anemic de vara prafuita si insuportabila. Ea le stia pe toate. Ea se lecuise de toate bolile imaginare, bause toate vitaminele extrase din venin de sarpe, din ovule de femela de unicorn si din muguri de baobab. Ea ascultase toti medicii, pana in ziua in care a decis ca avenit timpul sa innebuneasca. Pour une fois…

Viata devenise ca o fantana ardeziana din care tasnea apa de culoarea galbena. Oamenii de pe strada o opreau si-i vorbeau, prietenii o evitau, intimidati de aura ei care isi intinse razele ca o caracatita in drum spre fundul marii. Fata trasparenta a trecut de partea cealalta a baricadei, acolo unde ostasii acestui razboi invizibil isi poarta  inima infipta in varful sulitilor si isi dezbaraca zalele la prima ofensiva. Iza o privea inmarmurita, fascinata, cu gura deschisa, asa cum privesc copiii surpinsi de maretia unui monument sau a avionului ce zboara deasupra terenului de joaca. „O fi oare nebuna?”…Gandul miselesc, mic-burghez, pieptanat si cu toti nasturii la camasa incheiati, isi facuse drum pana in capul sau plin de tratate filosofice  citite cu sete pe la varsta de 15 ani cand inca credea ca poate fi altfel. „Nu, ea nu e nebuna. Noi suntem nebuni. Eu sunt nebuna. Chelnerita e nebuna. Baiatul de la masa vecina e nebun. Numai nu ea”. Ea care are ochii atat de vii, atat de promitatori, atat de sinceri. Ea, care isi scoase la plimbare copilul din sine si pe care il prezinta fiecarui, mandra de ceea ce are.

Fata transparenta inchise ochii. Iza se agitase pe scaun, exact asa ca pe timpuri, cand avea vreo 4 ani si o astepta pe mama in coridorul semi iluminat al unei frizerii provinciale. Nu avea rabdare sa asculte toata povestea baii pe intuneric, dar nici sa plece nu vroia. Se gandea ca acasa o asteapta aceeasi pereti pe care i-ar fi vandut la primul targ. Acasa o astepta si copilul incapatanat sa adoarma alaturi de ea. Deoarece era vineri. Iar vineri se doarme cu mama. Acasa o astepta mama ei,care nu-i iertase niciodata lipsa de sot cu masina si loc de casa undeva langa monumentul Ostasului Necunoscut.

Iza, Iza…unde ti-ai ascuns tu toate visele? In care dulap ti-ai bagat toate dorintele? Sub care pat ai ticsit setea ta de viata? In ce borcan ai inchis oceanul care se zbate in tine? Iza, Iza…de ce ai uitat sa traiesti?

Fata transparenta deschise ochii pentru a-si aprinde o tigara. Dupa ce asezase atent bricheta pe masa, se apuca sa deseneze cerculete si patratele pe foaia din fata ei. Cerculete, patratele…Iza auzise candva ca oamenii se impart in oameni – cerculete si oameni – patratele. Dar ea nu intelegea asemenea clasificari. Pentru Iza oamenii puteau fi de doua feluri: oameni-pe-care-ii-iubesti si oameni-pe-care-nu-i-iubesti. Fata transparenta o privi fix in ochi. Iza vroia sa se ascunda. Ea inca nu stia cum sa suporte privirile oamenilor. Cele fixe mai ales. Brusc, fata transparenta devenise rea. Ochii ei se transformasera in ochi de tanara lupoaica, iesita la vanatoare. Pe Iza o trecura tremuriciul cela rece, care apare atunci cand frica se amesteca cu dorinta. Ratiunea cauta scuze, care ar face-o sa se ridice cat mai natural posibil de pe scaun si sa plece. Inima, insa, ii spunea sa ramana acolo. Sa nu fie ca toti. Ca toate. Mature. Cu parul aranjat. Cu casa curata. Ca cele care n-au iubit niciodata.

Fata transparenta ii aruncase in fata, impreuna cu fumul din tigara pe care o tinea in coltul gurii, ca un marinar betiv, ca ea, Iza, nu e decat o regina. O proasta de regina. Si cat timp va fi o regina asa si va trai. Si nicio baie in intuneric n-o va ajuta. Si ca ea nu mai are ce discuta cu Iza, odata ce aceasta este o incapatanata. Regina proasta si incapatanata. Si ca intre masa din aces local si noi, oamenii, nu-i nicio diferenta. Decat densitatea moleculelor.

Iza nu a avut ce sa-i reproseze fetei transparente. Ea si era o regina. O regina de doi bani. O regina din papier-mache. Pe care niste bufoni o tineau cocotata pe un tron din carton, colorat cu guas. Si n-o lasau sa cada. Dar ea ar fi vrut sa cada. In fata tuturor. Sa fie ridicola. Sa-i rada lumea in fata. Sa o arate cu degetul. Dar, nu…Bufonii ceea…O tineau prea bine, prea strans, prea drept. Si nici glod, nici rahat, nici macar o balta nu era imprejurul tronului din carton. Ei maturau, uscau, lingeau totul imprejurul ei. Isi tineau regina in curat. Sa nu cumva sa se carlige si sa se rastoarne cu obrazul in glod, in rahat sau in balta. Dar ea ar fi vrut…Ar fi vrut sa nu mai fie regina. Ar fi vrut sa fie o curva. Sau o descreierata. Sau mai bine amandoua odata.

Magia serii disparuse. Iza a inteles ca e altfel. Chiar daca viseaza delfini, pe care cica ii viseaza doar alesii lui Dumnezeu, e altfel. Si inima ei e din hartie. Din hartie de orez. Moale, cu nuante de gri. Si ca nici sa sufere nu e in stare. Se uita la ceas. Invoca ora tarzie. Copilul care o asteapta. Mama care poate fi nemultumita. Ea trebuie sa plece. Ea a inteles din cele doua cuvinte spuse parca in treacat ce-i cu baia pe intuneric. Ea va incerca. Promite. Si ele se vor revedea. Intr-o zi. Aici. Sau in orasul cela mare, unde fata transparenta isi lasase parul.

***

Iza lasa apa sa curga. Se dezbraca. Impaturi hainele si le puse pe cosul pentru rufe murdare, langa hainele aruncate neglijent de copilul caruia i se permiteau prea multe. Intredeschise incet usa si stinse pe neobservate lumina. Nu vroia sa dea la nimeni explicatii. De ce e in baie si stinge lumina? S-a intamplat ceva? Nu, nu s-a intamplat nimic…Ea doar e o regina. Din papier-mache. Si toti sunt bufonii ei. Hartia se descompune in apa..

De data asta nimeni nu va putea s-o impiedice sa cada. Asa cum si-a dorit.

Uite, îţi arăt o uşă.

Deschide-o!

Şi, te rog, ia-mi sufletul, aşa mic, speriat, indecis, cum e

şi ascunde-l acolo, la capătul scării.

Apoi, coboară tiptil, închide cu grijă uşa

şi PLEACĂ!

Ai tren la 23.35

Direcţia Vest

Heroina

Mi-am injectat heorina. Mi-au zburat capacele si turnurile. Mi-a fugit oastea, speriata de generalul dezlantuit. Au ars corturile de campanie si a exploadat praful de pusca. E prapad in tara.

Fidelii ma ameninta cu temnita. Imi tipa in urechi ca ma vor inchide. Pentru tradare. Pentru ca le-am promis pamanturi, mari, paduri indepartate si temple pentru a celebra vitejia lor.

Acum…Acum mi se revarsa prin vene heroina. Imi sta in cap. In inima. In stomacul intors pe dos. Acum in loc de sange imi curge Gangele cu apa lui infecta, inundandu-mi maruntaiele cu trupuri de indieni in asteptarea celei de-a saptea reincarnari.

– A intrat Venus in Peste – mi-a spus profetul. Mare cumpana in imparatie. Seceta, razboaie si foamete. Femei violate de barbari in piei de tigri. Copii luati in robie. Asta vrei?

– Asta vreau. Sa arda cetatea pana la temelii. Sa ia tot ce am vanat ani la rand. Sa ne ia femeile, curve descreierate. Sa ne inrobeasca copiii incestuosi. Sa ne curete sangele. Si apoi sa fie lumina. Vreau lumina.  Peste ruine si pamant crapat de arsita. Peste cortul meu de conducator de osti. Peste mine. Aproape mort, inghitit de oceanul pe care il adapostesc.

Lasati-ma cu doza mea. Altfel va ard de vii. Fara a astepta barbarii.

Dumnezeu

In dimineata in care m-am trezit si am simtit ca sunt Dumnezeu, mi-am facut o cafea. Apoi m-am asezat pe scaun si m-am gandit ce as putea face daca tot sunt Dumnezeu. Si am tras din tigara. Dumnezeu fumeaza. Si Dumnezeu bea, pana intra in sip, vorba fetei cu parul negru care adusese toti dracii pe Pamant. Si Dumnezeu vrea. Dumnezeu arde, sus, cu muntele Elbrus in fund, inconjurat de vulcanul dezlantuit. Dumnezeu merge la dansuri, sambata seara, trecand pe langa fetele din satul vecin, parfumate si machiate ca inainte de ultima batalie pentru Troia.

Dumnezeu le poate pe toate. El isi poate acorda o insula langa Wallis si Futuna pentru a-si petrece acolo zilele tihnite cand va iesi la pensie. Dumnezeu ara pamantul si creste varza. Dumnzeu fumeaza iarba pana isi incetoseaza de fum toate drumurile care duc pana la El. Dumnezeu vrea liniste.

***

In dimineata in care m-am trezit si am stiut ca sunt Dumnezeu, am scos din dulap sandalele, de pe timpul Arcii lui Noe, mi-am ras capul, privindu-ma in ochi, disperata in asteptarea Dalilei, mi-am acoperit corpul, flamand si insetat si am iesit in strada. Ca sa ma vada toti. Cat sunt eu de Dumnezeu. Cum le stiu si le pot pe toate. Cum pot decide cine pe cine sa iubeasca si cine pe cine sa ingroape. Sa ma urmareasca cum ma opresc la un colt de strada si impart iertari. Cum impart mila, sarind peste unul sau peste una, cum ma joc cu nebuna cea roscata care isi inchipuise si ea candva ca imi poate uzurpa tronul. Las’ sa simta pe piele ei ce simteam eu atunci cand s-a gaurit cupola Universului si nu aveam unde ma adaposti de ploaie. Las’ sa se tavaleasca si ea in tarana cum o faceam eu cand navalise cuceritorii si mi-au dezgolit trupul si mi-au scos sufletul pe un varf de sulita pentru a-l renega, pentru a ma convinge ca eu nu sunt eu si ca varful meu de munte nu e decat o gramada de vata. Da, de aceea ca si Dumnezeu se supara. Si poarta pica.

***

In dimineata in care m-am trezit si am inteles ca sunt Dumnezeu m-am gandit ca ar fi bine sa fie dragoste. Si ca a venit timpul sa-mi culc demonii.

Daca?

– Daca ai sti ca intr-o seara, peste ani, acest om se va intersecta cu tine, plictisit si blazat, bucuros sa-ti evite privirea care cauta, i-ai da azi o sansa? Daca ai sti ca maine dimineata el, stingher si strain, cu ochii goi, va uita de ce voi doi stati la o masa, in zori de zi, impartind acceasi nedumerire a noptii care a ramas in urma? Ai spune azi da? Chiar daca stii ca vor trece zile si nopti in care tu iti vei exaspera amicile cu numele lui? Chiar daca stii ca nimic nu va mai fi…Nici zi, nici noapte, nici da, nici ba…si ca unicul tau interlocutor va fi Dumnezeu…I-ai spune da?

– Da. I-as spune da. Si peste ani i-as spune da. Si nu as cauta raspunsuri. Si nu as pune intrebari. Si i-as numara liniile din palma si firele din barba. I-as lua suvita de par dintre ochi si nu as cauta sa inteleg. Si nu as incerca sa-l tin. Nici sa scot din el promisiuni. Nici sa inventez reprosuri sau sentimente care nu au existat. Si nu i-as povesti ca am ars luni la rand. Ca traiam cu o flacara in pantec, care imi mistuia esenta mea de femeie si mi se ridica la creier. Si ca noptile vorbeam doar cu Dumnezeu. Si ca intr-o zi mi-a trecut. Focul s-a stins pe neprins de veste. A ramas doar un jaratec. Care mocneste. In asteptarea lui.

Singuratate

Ea puse atent pe masa lingura de lemn. In cratita fierbea gaina trimisa de la tara de un om, numele caruia figura intr-o adeverinta de nastere.

Casa era pustie. In afara de mirosul de fiertura, nimic nu amintea ca in cei 56 de metri patrati locuieste cineva. Aerul era greu, imbibat cu naftalina si praf din aripile moliilor uscate. Dulapurile erau pline cu blanuri carpite din animale moarte. Cand bunica ei a gasit de cuviinta sa plece in lumea celor care nu cuvanta, in plina criza economica, parintii adusese aceste resturi de viata glorioasa de sotie de presedinte de colhoz, in oras, gandindu-se ca le vor putea vinde. Criza a trecut, dupa ea a trecut si cea de-a doua criza, blanurile, insa, asa si au ramas ticsite in dulapurile intinse de-a lungul peretului din antreul apartamentului.

De ceva timp – mai exact de cand a ramas singura intr-un spatiu care ii era ostil- ea s-a imprietenit cu aceste creaturi pufoase din dulapurile in care se acsundea candva in timpul jocului „de v-ati ascunselea”. Nu mai intelegea nici ea ce o apucase – nevoia de un animalut viu si receptiv, pe care nu si-l putea permite sau dorul de sanul moale si cald al bunicii. Celeilalte bunici. Celei care nu a fost sotie de presedinte de colhoz si de la care nu a mai ramas nimic.

Serile, cand se intorcea acasa si singuratatea era unica mancare din frigider, ea deschidea usile dulapurilor si se lasa, pe rand, peste blanurile moi. Mirosul de naftalina o asurzea, exact asa cum, atunci cand era mica si inchidea ochii, lipsa vederii ii lua simtul gustuluil. Intre cuierele pe care atarnau bucatele de rozatoare jupuiate, cusute pe  captuseala din materiale sintetice, care aduceau a satin, ea gasea campul de floarea-soarelui pe marginea carui, intr-o amiaza de vara, era parcata Lada tatalui sau. Ea era blonda, tunsa baieteste, cu o rochie care lasa sa se intrezareasca dunga de jos a chiloteilor.  Avea 4 ani. Floarea-soarelui era de doua ori mai inalta decat ea, fetita in sandale galbene. In acea zi a invatat doua cuvinte in bulgara, pe care niciodata nu si le putu aminti.

In alte seri, cand plicitiseala i-o lua pe dinainte si uita sa-si lase papucii la intrare, ea deschidea usa primului dulap si se aseza atent pe marginea lui. In spate simtea atingerea bunicai. In urechi auzea cum ea o tachineaza „Vezi cum duci borcanul cu smantana…Ia seama sa nu-l strici”. Bunica, cealalta, de la care nu ramasese decat ecoul in urechi si atingerea moale in crestet, luase cu ea totul, inclusiv campul cu floarea-soarelui si Lada de la marginea drumului.

Inchise ochii. Pleaca la mare. Orasul ramane in urma. Varfurile degetelor sint deja sarate. Simte cum baietelul, cu parul drept si aspru ca peria, o pisca pe ascuns. E fratele sau. Cu el impartea intotdeauna bancheta din spate a Ladei. Si camera. Si ciocolata. Si bataile de dupa – amiaza. Si chiar unele visuri.

***

La usa suna cineva. Ea nu deschidea niciodata. Nu astepta pe nimeni. Cei care vor avea nevoie de ea, o vor gasi oricum.

Omul de dupa usa, obranznic, insistent, impertinent si vadit dobitoc, isi lipise degetul de sonerie. Si uitase sa-l si-l ia. Deschise.

Dupa usa statea tanti Clava, sau, cum ii ziceau vecinii, Clavdia Kirilovna. Unii mai traiau pe timpul blanurilor. Imbracata in cei mai buni pantaloni de casa, care de fapt erau pantaloni de la pijama, Clavdia Kirilovna se pornea la magazin. Sau la Lidia Ignatievna, fosta invatatoare de franceza.

– Buna seara, Lenuta. Ai venit de la lucru?

– Buna seara, tanti Clava…am venit, am venit…

Lenuta nu lucra de 3 luni deja. Aceasta informatie, insa, era inutila pentru vecinii care au o parere despre orice. Inclusiv despre colaiderul din Elvetia.

– Te cauta azi cineva…Cineva… – a repetat tanti Clava, cu surasul cela pe care si-l afiseaza femeile trecute de 60 cand vorbesc despre sex.

Lenuta nu intelegea. De fapt, nu – ea nu vroia sa inteleaga. In viata orice are o explicatie. Orice, in afara atingerii in crestet pe care i-o aplica saptamanal bunica ascunsa in dulap. Aceasta, insa este altceva. Din alta lume. Din alt dulap.

– Da…si?

– I-am spus sa treaca mai tarziu. I-am spus ca lucrezi pana la 6 si ajungi acasa dupa 7. Asta daca nu mergi la magazin…Dar, m-am gandit ca azi nu treci pe la magazin. E luni, cred ca ti-a ramas mincare de ieri.

– Da, bine, merci. Pa.

Lenuta inchise usa si luneca cu spinarea pe ea, pana simtise cu fundul parchetul umed. Ei aveau parchet in fata usii. Bunicul fusese presedinte de colhoz si deputat in Sovietul Suprem. Ei au avut candva de toate. Din toata splendoarea trecuta ramasese doar ea, blanurile si parchetul uzat. Singuri pe lume.

Ea inchise iar ochii. De cealalta parte, dupa irisi, erau toti ei. Cei dragi, cei scumpi. Toti cei care nu au incaput printre blanuri sau cei pentru care dulapurile erau prea mici. Aranjati in rand, ca niste soldatei ai sperantei, cu arma iubirii pe umarul stang, ei ii asteptau comanda. Ea tacea.

***

Omul care o cautase, dezertase demult. Luase cu el arma si hartile inimii ei, sarise gardul si disparuse in desertul arid al sufletului sau. Ea era in drum spre Guatemala. Vestea nu a surprins-o. Toti pleaca intr-o zi. Mai ales de la ea.

Tatal a fost primul barbat care a parasit-o. El a plecat intr-o noapte de primvara, cand ea inca nu stia cum e sa te trezesti dimineata si sa te simti inutila. Acum el ii trimitea cu obstinenta in fiecare luna, in prima zi a ciclului, cate o geanta cu nuci, carne si vin. Lenuta fierbea gaina si o scotea in fata blocului langa tomberon unde se adunau maidanezii cartierului. Vinul il scurgea in chiuveta din bucatarie. Nucile erau mancarea ciorilor. Ea nu mai avea puteri sa-l urasca. Dar nici sa-l ierte. Asa cum nu mai putea gasi forte sa-l lase pe soldatul disperarii ei sa-i intre iarasi in viata. In bocanci plini de noroi, cu capul ras si provizie in rucsac. Desi ar fi vrut atat de mult, incat ar fi iesit la balcon si l-ar fi strigat. Ar fi urlat ca un lup la luna, doar s-o auda. Dar nu…Nimeni niciodata nu se intoarce. Asa a invatat-o bunica.

Ea se ridicase. Aranjase frumos papucii intre usa si primul dulap. In casa trebuie sa fie curat. Bunicai i-a luat doua veri s-o invete. Intrase la bucatarie, stinse focul. Gaina era deja fiarta.

***

Cat e de bine s-o ai pe bunica alaturi. Vesnic.

Ce s-ar face ea fara campul de floarea – soarelui ce incape intr-un dulap? Cum ar trai fara fetita blonda in sandale galbene? Dar fara baietelul cu parul ca peria? Ce i-ar spune ostii sale, care ii asteapta comanda, ascunsi dupa irisi, daca ar sti ca a ramas singura? Singura pe lume.

Linia vietii

Daca mi-ai da mana ta, ti-as citi in palma drumurile facute ca sa ajungi pana la mine. Ti-as numara cararile sufletului pe care le-ai alergat ca sa fugi de ispite, de femei cu par de foc si de oameni spini, pentru a gasi  camaruta mica, cu lumina putina in care eu te astept cuminte, rezemata de usor, impletindu-mi varfurile cositei.

Daca mi-ai da mana ta, ai sti ca nu mai ai pentru ce bate drumurile de tara, care ti-au uzat talpile papucilor si te-au facut morocanos din lipsa de conversatie. Or, un fir de iarba iti vorbeste cat iti vorbeste, dar, cu timpul, isi vede si el de treaba lui.

Daca mi-ai da mana ta, ai simti cum imi bate inima. Calm, ritmat. Am antrenat-o ani la rand, am tinut-o in lesa, am lihnit-o de foame, asa incat sa uite gustul hranei si sa nu mai ceara nimic. Am invata-o sa taca cand te vede trecand.

Daca mi-ai da mana ta, mi-ai citi liniile vietii cu palmele tale de om care a uitat drumul acasa, de frica sa nu se piarda.

Decembrie

Violet, violent. Ea incearca sa gaseasca diferenta dintre aceste doua cuvinte despartite de linia orizontului.

Candva ea stia sa prinda cuvintele din zbor, sa le simta culoarea cu degetele, la o simpla atingere. Carte e verde. Verdele e ca si catifeaua. Rochie e visiniu. Visiniul e moale si subtire, ca pielea de pe fata unei femei imbatranite. Casa e alb, fericire e galben, imn – rosu aprins.

***

De o saptamana ea doarme pe canapea. Imbracata. Cu ochii innegriti de la creion. Nelinistea o maninca pe dinauntru, de parca carii, dupa ce s-au indopat cu orologiul lasat mostenire de strabunicul, fost chiabur, s-au mutat in maruntaiele sale.

Violet. Violent. Doua cuvinte ce stau aninate de ea, ca doua rufe falfaind in bataia vantului pe sarma din fata casei.

„Cine nu stie sa astepte, nu stie sa iubeasca”- auzise aceasta fraza la statia de troleibuze de langa casa, intr-o seara de vara, cand pierduse sirul zilelor in care doar un singur cuvant avea culoare si textura. Asteptare. Albastru, satinat.

Trebuie, trebuie sa astepti. Inca putin. Putin de tot.

Cineva i-a spus intr-o zi ca asteptarea nu are rost. Ca asteapta doar cei slabi si prosti. Sa mearga sa ia ce-i al ei.

Dar, ce e al ei?

Ea nu vrea sa ia. Ea vrea sa dea.

***

Cand ii traia bunica, la ea veneau in fiecare seara vecinele. Temele lor preferate erau clostele cu pui si Martorii lui Iehova, care cica dormeau imbracati in asteptarea Judecatii de Apoi. Si ea de o saptamana asteapta Judecata de Apoi.

Cuvintele isi schimba culoarea in timp. Asteptare devenise negru si viscos ca smoala. Se lipise de ea. Ca si rucsacul purtat de nebunii care se pornesc sa faca inconjurul lumii pe jos. Daca i-ar place comparatiile romantice, s-ar gandi ca seamana cu un inger cu aripile pline de smoala, care nu-l mai pot ridica in ceruri si pe care le taraie din urma, la fel cum un maidanez taraie o carpa gasita la gunoi, imaginandu-si ca are o comoara.

Daca ar fi mai tare de fire, mai extravaganta, mai disperata, s-ar duce si s-ar culca sub un gard, asa cum vroia sa faca mama ei, in clipele in care intelegea, mai bine ca in alte zile, ca singura cu doi copii nu mai trebuieste nimanui.

S-ar face una cu pamantul.

Ar ramane ca o stana de piatra la intrarea in parc prin care trec in fiecare dimineata copiii in drum spre scoala. Baietii vor alerga, vor impinge fetele din spate, acestea vor sari prin parti, pitigaind taios si lovind in ei cu ghiozdanle roz. In toata galagia si zarva creata in jurul ei, ea nu-si va mai putea asculta gandurile.

Gand – gri si moale ca vata.

***

Dimineata de marti nu anuntase nimic bun. Cerul laptos, de inceput de un decembrie incert, ii amintea de iarna petrecuta in estul Angliei, unde se exilase dupa o dragoste pe care si-o inventase singura intr-o dupa-amiaza de primavara, intorcandu-se acasa dupa ore. Era ultimul an de facultate. Gasise un baiat eminent, care vorbea sapte limbi si rezolva ecuatii din mers.

Idila durase sase luni, in care invatase trei cuvinte in albaneza, aflase ca Transnistria are valuata nationala si simtise pe pielea sa cum e sa fii parasita de un premiant. Peste trei luni plecase.

Acum, dupa 12 ani de la acea iarna atomica, cu gust de bere englezeasca si transpiratie ce aducea a fish’n’chips, ea statea singura in fata geamului, cu blugii ponisiti, care de o spatmana erau si haina de zi si pijama, rugumand o felie de paine neagra. Era fericita. Dragostea s-a intors acasa.

***

Violet, violent.

Dragoste – violet, elastic.

Dragoste care intoarce pe dos. Palmuieste. Injura. Promite. Innebuneste. Pleaca trantind usa. Tace. Revine. Cuminte. Senina. Timida. Violenta.